Tipărire
tranzitieGenerația decrețel 1967-1968. Nu, haide să o luăm și mai din urmă, nu neapărat de la ’48, ci de mai încoace nițel. Viața de după primul război mondial, în care lumea se străduia să repare tot ce fusese distrus, atât material, fizic, cât și sufletește. O viață grea, în care oamenii o luau de la capăt. O viață de tranziție, de revenire, de reconstrucție. O generație de sacrificiu, în care multe familii fuseseră distruse, copii rămași și crescuți fără tată sau chiar fără ambii părinți, o viață de neajunsuri și greutăți. Și, până să își revină pe deplin, în cei aproximativ 20 de ani, urmează un nou război, cu mult mai devastator. Chiar mai devastator decât cutremurul din ’40. O nouă refacere, o altă generație de sacrificiu. Sunt sacrificați oameni, familii, credințe, este sacrificată intelectualitatea și cultura, spre ”beneficiul” mulțimii, al unității, dreptății și egalității. Noi speranțe și năzuințe întru o viață mai bună, mai dreaptă. O cale dreaptă urmată prin mijloace strâmbe.
Cu 40-50 de ani în urmă nimeni nu se gândea că o să ajungem să fim prea mulți pe această planetă, că resursele vor ajunge să se epuizeze și vom fi nevoiți să inventăm pur și simplu o alt fel de viață.
Generația decrețel și-a trăit primii 10 ani din viață fără să poată realiza sacrificiile care i se vor cere ulterior. Nici n-avea cum. Ce știe un copil de numai 10 anișori? Pe atunci el se gândea la șotron și v-ați-ascunselea, la vacanțele de la bunici și la acel gen de libertate pe care ți-l poate da doar copilăria, ținându-te de-o parte de toate grijile și problemele celor mari. Ei, dar au venit și următorii 10 ani în care am fost anunțați oficial că suntem o generație de sacrificiu. Ni se cerea, nu, ni se impunea de fapt, să sacrificăm tot: tinerețe, idealuri, vise, pentru a (re)construi o țară mai bună și mai frumoasă, o viață mai bună. Dar oare cine avea să trăiască acea viață mai bună, dacă noi o sacrificam pe a noastră? Pentru cine făceam de fapt acest sacrificiu? Pentru copiii noștri. Dar până să ajungem acolo, a venit anul 1989 și atunci ne-am ”sacrificat” conducătorii, tot așa, înspre o viață mai bună, altfel decât avusesem până atunci. Nu ne mai doream să fim uniți și egali, ne doream doar să fim liberi și fericiți, indiferent de ce însemna asta pentru fiecare dintre noi.
Din nefericire, ne-am văzut sacrificați din nou, trecând printr-o altă perioadă de, așa-zisă tranziție: tranziție de la comunism și socialism la…libertate, pentru că la capitalism ar fi mult spus și nici nu știam dacă asta ne doream. O nouă perioadă de adaptări și schimbări majore. Dacă e să vorbim doar despre generația decrețel, crescută și ”ordonată” în așa fel încât să nu iasă din rând, să nu-și permită niciun gând prea îndrăzneț – adică să nu mai trăiască în frig și întuneric, nici fizic, nici spiritual, să aibă ce pune pe masă, mai ales de sărbători, să își permită măcar o vacanță pe an la mare sau la munte, căci în străinătate putea doar visa să ajungă poate, într-o altă viață – libertatea de după ’89 ne-a pus dintr-odată în fața mult prea multor alegeri. A fost ca și cum am facut un salt brusc în viitor, trecând prin mașina timpului, fără a avea răgazul de a digera noile informații și schimbări pe care eram nevoiți să le facem. Ne-am lăsat duși de val, prinși de tot felul de tentații către lucruri la care nici măcar nu ne gândisem în urmă cu doar câteva luni. Părinții noști își doriseră și visaseră la această liberatate, ne transmiseseră și nouă această dorință, dar nu ne învățaseră și ce să facem cu ea, pentru că, de fapt, nici ei nu știau. Iar rezultatul acelei neștiințe îl trăim acum, când tragem ponoasele tuturor deciziilor pripite și insuficient gândite la vremea lor.
Și iată-ne acum, din nou, o generație de sacrificiu, atât noi, cât și generațiile de dinaintea noastră dar și cele care vin după noi. Pe bunici și pe părinți i-am sacrificat după o viață de muncă, umilindu-i la bătrânețe cu pensii și viață de mizerie, sub scuza că ei și-au așternut acel pat și acum sunt nevoiți să doarmă în el, după drept și cuviință. Noi am fost sacrificați din nou, fără să știm, atunci când am fost aduși în fața unor realități cu care nu eram pregătiți să facem față, iar pe copiii noștri îi sacrifică iată, criza economică ce nu se mai termină, care le amenință tocmai acea libertate pentru care s-au jertfit atâția oameni nevinovați.
Și tot așa, din sacrificiu în sacrificiu, din generație în generație, ajungem să nu ne mai trăim propria viață. Trăim fie în trecut, când ”era mai bine”, fie în amintirea unei copilării plină de frustrări și lipsuri, dar pe care acum o vedem ideală, fie în viitor, pentru că doar acolo mai poate fi plasată speranța unei vieți ”mai bune”, așa cum și-o doresc oamenii dintotdeauna, dar cum nu știu și nu reușesc să și-o clădească. Timpul prezent nu poate fi trăit 100% pentru că este amanetat, sacrificat și el, așa cum am tot fost sacrificați și noi. Iar viața însăși a devenit o tranziție: nu știm de unde venim și nici unde ne ducem când plecăm de Aici, iar despre cum trăim abia dacă se poate spune că avem habar. Suntem într-o permanentă tranziție, într-un permanent sacrificiu. Parcă am experimenta viața, în loc să o trăim. Sau, cine știe, poate suntem cu toții doar un experiment nereușit al unor minți mai degrabă egoiste decât umane.

Cristina Marioglou - roinfo.gr

Sursa foto: roinfo.gr

Accesări: 1251