Cei care au luat drumul pribegiei pe portile emigrãrii, sunt fie aventurierii, fie cei care li s-au închis privilegiilor în tara, dar cei multi sunt, cei la care le-a sunat în suflet ceasul eliberarii, ecoul demnitãtii, vãzându-se neputinciosi sã opreascã hotia, trufia, si impostura, eliberandu-se prin depãrtare.  Ne-am luat lumea în cap spre marele vest, fãrã sã cunoastem nimic din sistemul capitalist, fãrã experientã pe piata liberã a muncii, fãrã abilitatea de-a lucra în echipã, si alte alternative de calificare.
Ne-am trezit inotand in larg, nepregãtiti pentru cerintele lumii mult dezvoltate, traind intr-un alt vis decat a lor, intr-o lume care ne cerea practicã, nu teorie, munca nu hârtoage, si cunostinte noi conform tehnologiilor avansate.
La multi timpul invatarii apusese de mult, fiind ani multi complet deconectat de scoala, simtindu-se ca un elev repetent în banca mãgarului, în neputinta de-a mai învãta.
Si-a început emigrantul noul drum, cãlcând cu dreptul in bãltile umilintei si cu stângul in spinii osândei, împins de soarta sã accepta orice munca, sã-si ducã singur crucea în care nu credea. Venise timpul smereniei fortate, dupã ce trecutul îi încoronase mintea cu luciri desarte, precum cã serviciul este un fel de vacanta la muncã, de confort social, unde ne facem cã muncim si ei se fac cã ne plãtesc. Pentru unii a fost chiar imposibil, sã facã fatã muncii de opt ore, simtindu-se net superiori patronului, sefului, tratându-si colegul ca pe omul de servici, umilindu-si aproapele, urându-si sinele, sistemul si statutul de emigrant.
Intrase bietul om pribeag, într-o lume ostilã principiilor lui, într-un sistem pentru care nu avea pregãtirea necesarã, incat trezit de realitate se cutremura de manie, ca visul lui de-a deveni, acel cineva, care rupe gura târgului, este imposibil. Nu stiuse ca, omul de succes în capitalism, trebuie sã urce pas cu pas, muntele succesului, enorm de înalt, ca sã ajungã sã priveascã lumea de sus. Uitându-se în jur cum mii de oameni, urca cu pasi mãrunti muntele vietii, unii urca spre succese materiale, altii urca sã ia mai multã luminã.
Cei iluminati urca în tihnã si bucurie, multumiti si fãrã grabã, oprindu-se mereu la câte o agapã frãteascã, ca sã admire frumusetea grãdinilor, mireasma florilor, seninul zãrilor, dupã care îsi continua urcusul cu credinta deplinã cã vor ajunge sus, nu pentru a se simti deasupra altora, ci pentru a fi mai aproape de Dumnezeu.
Este imposibil sã îti cunosti rostul si drumul fãrã ajutorul cerului, pentru cã stai împotmolitã în mândria de-a te simti mare în gara micã, ca marfarul pe linia moartã, ruginit si pãrãsit, suierându-si durerile de-a nu putea merge, nici înainte, nici înapoi, dar nici nu vrea reparatie.Acei oameni care n-au subt laptele îngâmfãrii, si-a trufiei, sunt cei care au absolvit scoala vietii, într-o familie cu suflet crestin, la scoala primarã, în care omul devine diplomat al propriului destin, doctorul iubirii aproapelui, a tolerantei si a pãcii.
Învãtãtura celor sapte ani de-acasã, ne da "diploma" de învins, sau învingãtor, primind din pruncie darul de-a fi propriul tãu erou, acel erou iubit în familie, erou la muncã si în societate, convins fiind cã, numai valoarea sufleteascã conteazã, ca sã fi cineva. Acei care au ajuns cineva prin propriile lor forte, au stiut la plecarea din tarã, cã trebuie sã ia totul de la zero, sã munceascã mult si sã-si punã încrederea în Dumnezeu cã le tine sãnãtatea si puterea, în truda lor spre culmea de unde lumea se vede altfel.
Cei care au venit peste ocean, la plecare, pe lângã geanta diplomat si costumul de inginer, multi si-au luat apetitul la critica, egoism, fudulie, si acel consum verbal, unul peste altul, citându-si laudele din infinitul lor atotstiutor, atât confratelui carpatin, dar mai cu seamã fratelui adoptiv. La orice discutie are tupeul sã-si insulte localnicii, fãcându-i lipsiti de culturã si inteligentã, desi nu stie o iotã din istoria si cultura tãrii de adoptie. Nu vede mai mult, pentru cã nu poate pãtrunde în paturile sociale mai înalte, vazand întreaga societate, de la firul ierbii, de la nivelul lui. Cei care si-au înteles rolul în noua societate, martor le este timpul, care a ridicat steagul succesului, când numele lor a fãcut ecou, în pozitiile de vârf a societãti de adoptie, dar si acelora care în noua lor vatrã, si-au gãsit pacea si împlinirea din visul lor. Unii din pãcate, de cum au intrat în noua cultura, s-au încãpãtânat sã creadã cã tot ce este românesc este cel mai bun, evitând sã priveascã în noua vitrina a locului, ce valori îsi expune. Au preferat sã priveascã înapoi peste umãr la vitrina tineretii de acasa, care-l fãcea puternic si vibrant, chiar dacã el era doar o marionetã, o pãpusã de cârpe, ce dansa la circul de stat.
Omul trage dupã el nostalgia tineretii, când lumea era seninã si viata era rozã, lasand prezentul sa-si scrie istoria, nu din faptele lui demne de admirat, ci din suspinul de-a fi victima unui sistem obscur. Citeste in oglinda prezentului doar paginile trecutului sau, mazalite de propaganda comunistã, care nu lauda nici vestul, nici cerul si nici aproapele, ci ne punea sã ne citim la lumina lumânãrii, antipatia, defectele si neputintele, unii altora. Acele timpuri dictatoriale, au prãpãdit la multi darul divin, acel far dupã care se orienteazã nava vietii, când este în derivã, smulsã de furtunã, si pusã sã navigheze într-un ocean strãin. Insa putini stiu ca, fara farul credintei, nu va cunoaste, nici calea înainte, nici calea spre casã, nici bucuira, nici viata frumoasa.
La multi le-a ajuns nava destinului, sã rãtãceascã în largul marilor zbuciumate, fãrã luminã, fãrã directie, gata sã se scufunde în abisul întunericului vesnic, devenind o epavã parasita de toti. Chiar dacã a ajuns emigrantul nostru, pe pãmântul fãgãduintei, tot se simte ca un naufragiat, pe o insula pustie, cu inima închisã în frustrare si neliniste, pentru cã mândria nu-l lãsa sã priveascã cu iubire, nici pe fratelui sãu aproapele, nici seninul cerului, cu bunãtatea si smerenia care i-ar repara doagele, ci îngâmfarea îl pune sã priveascã doar dedesubtul lui, la defectele si neputintele oamenilor. Sunt la fel ca si cei care se mutã la o casã nouã, îsi iau cu ei toate lucrurile incomode si hârbuite de vreme, chiar dacã au posibilitãti de înoire, înghesuie toate vechiturile în dulapurile lor mentale, nu schimbã nimic, de fricã cã noul confort le-ar contrazice principiile.
Multi s-au deprins greu sã intre cu toatã suflarea în alt sistem, nevãzând nicicând seninul, ci doar petele de ulei a norilor, fãcând mereu comparatii critice si înjurând sistemul ca i-a inchis in lagarul lui de muncã. Se vede noul venit, net superior colegilor, în propria lor tara, ca si cum ei s-au milogit la portile ambasadei românesti, sã-i înfieze, nu noi am stat, ani de zile, asteptând rãspunsul lor de adoptie. Tot acesti oameni sunt, cei care îsi alimenteazã pruncii cu critica si respingere privind sistemului educational, vorbindu-le copiilor de învãtãmântul schilod, si lipsa de profesionalism a profesorilor, cea ce submineaza apetitul învãtãturii, si motivatia de-a trage chiulul la scoalã, alienandu-i de sursa de luminã a viitorului. Multi emigrantii români, din cauza gândirii lor programate de sistemul comunist, care avea ca scop sã ne transforme într-o turma de vite, usor de condus, prin surparea demnitãtii noastre, prin necredinta, ura, critica si dezbinarea, cãscând hãul suspiciunii si a fricii în relatiile cu semenul nostru. Nici un gând nu-i trece omului cãzut, cã ar putea iesi din fundãtura propriei nefericiri, privind cerul, nu jos în ochiul de baltã, ci sus în seninul inaltului, punându-si în gând aripi de credintã, respect, toleranta, si iubire aproapelui, chemând binele sã striveascã acel spirit critic si zeflemist ce-l înjoseste. Sã arãtãm si în suflet mândria de-a fi cetãteni Canadieni, asa cum ne fãlim sã arãtãm oriunde în lume mergem, pasaportul de adoptie în locul celui de origine. De ce nu am fi recunoscãtori atât mamei noastre, tara de origine, cât si mamei noastre, tara care ne-a înfiat, fãcându-l astfel fericit pe Dumnezeu, care ne-ar face sã ne simtim acel diamant strãlucitor în inelul din degetul lui. Nu putem iesi din închisoarea trecutului, dacã nu ne schimbãm modul de gândire, acel mod de-a ne simti superiori si a ne fofili la muncã, doar pentru cã avem o facultate, privindu-ne de sus colegii, în special pe cei de altã rasã sau religie. Am fi fericiti daca am sti cã, cei cu adevãrat superiori, nu sunt cei cu multe diplome, nici cei care s-au pus singuri pe pedestral, ci cei care din plinul inimii lor împart titluri de egalitate, de respect si dreptate tuturora, acei nobili cu suflet de îngeri, cu piepturile decorate de medaliile virtutilor, la absolvirea smereniei si a iubirii.
Adaptabilitatea este acea vointa de-a respecta, tolera si a accepta ca toti oameni sunt egali, toti avem gena divinã, toti suntem aici ca sã facem luminã în întuneric, datori sã sfintim locul pe unde trecem, mângâind prin respect si apreciere.
Cum ne-am simti oare, dacã oaspetele care ne trece pragul casei, în loc sã aprecieze privilegiul de-a fi in casa noastrã, cu un ochi ne critica si cu celãlalt ne dispretuieste, ne-am simti adânc rãniti de trufia lui. Pentru cei, încã închisi în carapacea trecutului, chiar dacã trãiesc multi ani în lumea nouã, tot se simt în vizitã si nu la ei acasã, tot simt nevoia sã critice si sã de-a ordine gazdelor care i-au primit în casa lor, iar atunci când merg în vatra lor natalã, spun invers, ce bine le este în noua casã, astfel tot mintindu-se îsi ruineazã procesul de adaptare, simtindu-se toatã viata învinsi de neputinta de-a reusi la examenul vietii.
Comportându-ne prietenosi si respectosi în casa care ne-a primit, este dovada bunelor maniere si bunei cresteri, a respectului, si a înaltei credinte, fãcând cinste gazdei cã i-ai trecut pragul, te va face curand membru al familiei sale, bucuroasã cã poti sã completezi si sa aduci cu munca si zestrea ta culturalã, noi valente la valoarea ei.
Ca membru deplin într-o familie de prestigiu, capeti altã identitate, este ca si când un ginere sãrac intra într-o familie bogatã, fãrã îngâmfare si criticã, ci cu respect va pune umãrul, sã completeze lipsurile si sã creascã avutul de care va beneficia si el. Acest tip de om, va fi curând iubit de toti, îmbrãtisând noi stiluri de viatã, adâncindu-si rapid rãdãcinile în noua glie, va rodii în el, pacea, linistea si împlinirea, acea bucurie de-a se simtii acasã, în patria care îl face mândru cã-i apartine.
Trãind în conditii nobiliare, îti poti clãdi o structurã sufleteascã puternicã, care nu se clatina, nu se nelinisteste de ziua de mâine. Am trãit multi ani cu cãpãstru pe cap, vorbind cu zãbala în coltul gurii, cu frâul la barba, dusi de nas. Încât odatã liberi, nu ne putem încadra în noua societate, pentru cã ne este greu sã renuntãm la cãpãstru, la acele complexe de inferioritate, care nasc frustrarea, din comparatiile culturale, fiind îndrãgostiti de trecut si infideli timpului prezent.
Este mai usor sã te plângi de sistem si de localnici, din cauza cãrora nu esti fericit, însã noi însine ne punem visele sã cãlãtoreascã doar înapoi pe punti de lacrimi, înapoi la tihna amarã a trecutului, acolo unde nu trebuia sã facem nimic, totul ne dãdea partidul, însã cu ce pret am plãtit lehamitea, de ne-am luat lumea-n cap?
Oare nu mâhnirea pe traiul nostru subdezvoltat, ne-a pus inima în bat, sã o luãm la sãnãtoasa, cât om vedea cu ochii, spre tara unde soarele apune? Oare nu sunt încã aceleasi bariere acolo, ce opresc speranta si cinstea sã-si vadã viitorul? Ne va arãta timpul cã noi cei plecati, nu am întors spatele tãrii de origine ci, cã umblând în lume largã, vom transmite celor de acasã, experienta si bogãtia altor culturi, ce va fi de mare folos. Pe noi emigrantii, destinul n-a pus sã fim ambasadori tãrii, ce-i fac cunoscut in lume cultura, traditia, si credinta noastrã, aducand în schimb roadele altor civilizatii si culturi. Mai presus de toate, trebuie sã ne simtim acei diplomati ai cerului, ce aduc la luminã, respectul, toleranta, pacea si iubirea, cu vesnica datorie de-a ne punem darul sufletesc pe altarul de jerfa a lumii, oriunde am fi.
Sursa: Romanian Global News / Maria Sava, Kitchener, Canada
Un articol aparut in Observatorul, Toronto, http://www.observatorul.com/