|
Am primit, recent, o provocare - leapşa cică se cheamă în limbaj blogheristic, dar stau şi mă întreb cîţi dintre blogheri au jucat “ leapşa” în copilărie şi ştiu cam despre ce este vorba de fapt). Provocarea asta, se referă la un lucru-concept foarte important: generaţiile - de fapt, la schimbarea sau transmiterea de la
generaţie la generaţie, a unui mod, hai să-i spunem în mod pretenţios, mod-existenţialist-de-a-fi.
Mie problema mi se pare, dacă nu neapărat simplă, măcar relativ uşor de relatat. Este limpede că la un moment dat, indiferent care, trăim într-o lume populată de oameni care au vîrste începînd de la noul născut – papă lapte – pînă la vîrstnicul care ori îşi acceptă moartea inevitabilă cu seninătate, ori se agaţă disperat de lumea în care a trăit şi încearcă sa dimensioneze viitorul, potrivit propiilor sale fantasme realizate, sau NU.
Termenul de “generaţie” din acest punct de vedere – al meu – este lipsit de conţinut. Putem vorbi despre “generaţii” din orice punct de vedere ne convine : istoric, artistic, ştiinţific, filosofic, etcetera. Un lucru pare destul de sigur. Anume, faptul că întotdeauna NOUL îşi va face loc în detrimentul VECHIULUI. E plină istoria de astfel de exemple. Este de fapt, chiar sensul existenţei. Dacă fiinţele asa-zis superioare, plătesc tribut pentru progres, prin moartea proprie, lăsînd loc progeniturilor, formele de viaţă inferioare, trăiesc la infinit prin diviziune. Se poate vorbi la acestea, despre generaţii ? Exclus. Este o impecabilă modalitate de a se perpetua continuu, fără pic de progres. Vor rămîne închistate în adeneul lor primordial : unicelularitatea lor incapabilă de a genera un organism superior.
Cam asta pare a fi societatea noastră românească, acum : un soi de protozoar, incapabil să progreseze pentru că nu acceptă moartea celulelor toxice – denumite pe scurt, trecutul nefast - pentru progresul întregului organism denumit tot pe scurt, România.
Despre asta este vorba : suntem o naţie incapabilă să înţeleagă că moartea unor idei mincinoase, este benefică întregului. Or lucrul acesta nu are cum să fie benefic. Dimpotrivă. Degeaba vorbim despre generaţii istoriceşte denumite emblematic, paşoptiste, unioniste, interbelice, ante sau post decembriste, cîtă vreme tinerii care au intrat în politică momentan, se simt în stare să fie simple organisme provenite prin diviziune celulară din vechile mentalităţi, iar tinerii care vor să progreseze pleacă în locuri unde pot să-şi reproducă eficient competenţa, discutăm degeaba despre viitorul nostru istoric. Putem cel mult, să remarcăm, trecutul nostru dpdv istoricist, fără putinţă de viitor. Cineva a spus, îmi scapă numele, că noi - românii, nu suntem un popor, ci o populaţie. Au mai spus-o şi alţii. Important este faptul că prea desele ruperi de ritm istoric, au spart în deziluzie cei trei piloni pe care se poate sprijini o naţie : limba maternă, tradiţia şi mitul fondator.
Tragedia pe care o trăim este reprezentată de anumite fapte: comunismul ne-a inculcat ideea, lumea a început odată cu domnia fărădelegii constituită de ilegalism. Ilegalismul lor. Ne-au inculcat ideea că ei sunt adevăraţii fondatori ai neamului, au stîlcit toate tradiţiile noastre – culturale, religioase, familiale – iar în prezent, asistăm şi la stîlcirea limbii noastre materne. Mai ştie cineva că a fi tovarăş cu altcineva, înseamnă de fapt a-i fi părtaş adevărat în tot ceea ce înseamnă prietenie? Nu cred. Tovarăş a fost cuvîntul deturnat înspre asocierea forţată cu nelegiuirile lor. Cam aşa după cum au făcut naziştii, cu nobilul cuvînt, camarad. Este patetic? Poate! Dar cred că nu ar fi tocmai de prisos să ne amintim, că Moise, profetul biblic evreu, a fondat cel puţin trei tradiţii : cele trei mari religii monoteiste. Nici creştinii, nici musulmanii nu-l reneagă. Şi probabil că nu ar fi tocmai neimportant să ne reamintim, că Noe a readus speranţa într-o lume damnată dar care se poate regenera. Mai avem încredere în porumbelul care a vestit noul pamînt ? Picasso l-a denumit fără echivoc : porumbelul păcii. Eu încă mai astept generaţia care să aducă pacea pe acest pămînt - românesc. Mai apuc să o văd ? Sper, dar nu mai cred.
Tiberiu Orăşanu |